Cerc misionar cu tema „Necesitatea cântărilor bizantine ortodoxe.Identitate a muzicii și rânduielii”

        Tema „Necesitatea cântărilor bizantine ortodoxe. Identitate a muzicii și rânduielii” a reliefat în câteva idei principale faptul că muzica trebuie să ducă la o uniformitate a cultului și rânduielii în Biserica Ortodoxă: 

„În acest an prăznuim și ,,Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, an în care muzica bisericească, dar mai ales cei care o cântă ori chiar trăiesc cu și prin aceasta își au destinația ca recunoaștere și prețuire.

La sugestia păritelui Iulian ,am căutat să legitimizez muzica de cult ca parte aortodoxiei, ca marcă de identitate vizibilă a manifestării de credință față de Dumnezeu dar și a ortodoxiei în fața celorlalte religii, confesiuni sau denominațiuni.

Muzica are efectul de sensibiliza într-un mod aparte sufletul omenesc. Diversitatea muzicală de azi este produsul a multe civilizații, pe mai multi ani și inspirată de o mare varietate de realități și trăiri interioare. Cioran a fost cel care și-a ținut ,,gramatica mentală,, citind cărți religioase bisericești și chiar dacă nu le aprecia, muzicii religioase nu-i reproșa nimic; dimpotrivă a ales asumarea în minte a vibrațiilor divine opunând aceasta criticii acerbe a tot ce părea sortit perisabilității. (1 )Totul, în această sferă pornește de la nevoia de a pune în ordine cuvintele, gândurile, trăirile, de a înnobila momentul deosebit, evenimentul,  de a prelungi bucuria acelui moment. Necesitatea de a unificării înțelesurilor prin cânt, duce la un limbaj universal (cântecul de leagăn, de jale...) și de a-i conferi valoare adăugată cuvântului, fără acest element sonor acordat pare insuficient prezentat în mod discursiv.   Saint-Exupery punea muzica în rând cu luxul rafinat, cu femeia, cu lucrul personal de mare valoare. (2)

Muzica religioasă are deja valoare prin divinitatea și manifestarea intrinsecă a relației cu ea: ritual, dorință de comunicare. Muzica religioasă e valoare constitutivă, parte a multora ce se raportează la valoarea absolută – Dumnezeu. Mai toate religiile au muzica în ritualurile lor. Cea creștină a preluat de la religiile existente anterior elemente melodice, pe care le-au asimilat, unele fiind surse inspiraționale pentr întemeiera muzicii bizantine de mai târziu. Muzica ortodoxă caută ca valoare să fie cât mai aproape, omenește posibil, de valoare divină pentru că Dumnezeu merită mai mult decât cuvântul rostit. Această grijă pentru aceste cântări pentru cultul nostru şi pentru rugăciunile pe care fiecare în parte sau toţi în comun le înălţăm spe cer în acest locaş unde este prezent Hristos în mijlocul nostru.

Atenția o vom îndrepta asupra cântării noastre bizantine, pe opt glasuri, aşa cum Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe ne-au lăsat-o, care prin armonia sa imită cântecul Heruvimilor şi aduce sufletul omului la starea de extaz  şi împărtăşire cu Duhul cel Sfânt.

Cercetătorii care s-au ocupat cu studiul apariţiei şi dezvoltării cântării creştine au constatat existenţa unei perioade comune întregii creştinătăţi, care durează aproximativ până în secolul al V-lea. Începuturile acestei perioade sunt legate de înfiriparea treptată a cultului creştin, pe bazele cultului sinagogal al vechilor evrei, marea majoritate a primilor creştini provenind la început din rândul iudeilor. În mod firesc muzica acestora a împrumutat numeroase elemente din muzica sinagogală.  Este vorba în primul rând despre preluarea Psalmilor, împreună cu stilul psalmodic de cântare (3).

Totodată, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în epistolele sale către Efeseni (5,19) şi Coloseni (3,16) despre „psalmi, laude (/ imne) şi cântări duhovniceşti”, ceea ce indică o diferenţiere a cântărilor în primele comunităţi creştine. Astăzi se acceptă ideea că, în afară de psalmi, „imnele” proveneau la început din Cărţile Vechiului şi Noului Testament, iar „cântările duhovniceşti” constituiau creaţii poetico-muzicale ale noilor convertiţi.

După imnele din Vechiul Testament preluate la început din cultul creştin se numără Cântarea de mulţumire  lui Moise şi a sorei sale Mariam (Ieş. 15,1-19: „Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preaslăvit”), Cântarea lui Moise în pustia Sinai (Deut. 32, 1-43: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi!  Ascultă, Pământule, cuvintele gurii mele!”), Cântarea de mulţumire a Anei (I Regi 2, 1-10: „Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul …”), Cântarea Proorocului Avacum (Avac. 3,2-19: Doamne, auzit-am de faima Ta …”), Cântarea proorocului Isaia (Is. 26,9-17: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte …”), Rugăciunea proorocului Iona în pântecele chitului (Iona 2,3-10: „Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea …”), Cântarea celor trei tineri în cuptorul cu foc al Babilonului (fragmentul deuterocanonic: „Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preamărit este  numele Tău în veci …”(4).

De asemenea cântarea este prezentă şi în Noul Testament unde se pot aminti Cântarea lui Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul (Luc. 1,67-79: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său …”), Cântarea Sfintei Fecioare Maria (Luc. 1,46-54: „Măreşte, suflete ale meu, pe Domnul …”), Rugăciunea Dreptului Simeon (Luc. 2,29-32: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne …”). Se mai poate observa că unele fragmente din epistolele Sf. Apostol Pavel , au caracter de imne.

 De la început Biserica nu a fost instituția similară astăzi. Etapele de formare a Bisericii au impus dezvoltarea ei si pe plan sacramental. Era o condiție obligatorie ca în compoziția ,,liantului,, comunitar să fie cântul ca modalitate accesibilă și unitară în manifestarea adeziunii față de Dumnezeu, a noilor adepți și a celor vechi(bătrâni) deopotrivă.

Toate aceste cântări de origine biblică au servit drept modele şi pentru noile cântări, de origine propriu-zis creştină, ce au apărut treptat, mai ales că odată cu intrarea în creştinism şi a altor neamuri, la felul de a cânta al creştinilor s-au adăugat noi influenţe. Diferențierea s-a făcut cu acceptarea celorlalte acorduri de tonuri (frigian, lidian) alterațiile de armoniile sofariane, sefarde – așkenazi (5). Îdin afara spațiului Țării Sfinte, zona Edessa a cristalizat partea muzicii comune, precursoare muzicii corale omofone, a fost imediat raspândită în zona Asiei Mici fiind accesibilă maselor ce aveau ca limbaj comun muzica. (6) Un alt mare curent (alături de cel iudaic și sirian) care a alimentat structurarea iniţială a cântării creştine a fost cel al muzicii eline, la care s-au adăugat mai apoi şi influenţele altor culturi orientale, folclorice, etc., ale popoarelor în sânul cărora se răspândea creştinismul (7).

Aceste cântări pe care le avem astăzi în cult nu au apărut deodată ci din evlavia credincioşilor, ele s-au dezvoltat treptat în diferite perioade istorice.

Dintre cele mai vechi imne creştine, alcătuite şi acestea după modelul celor biblice, sunt Doxologia mică („Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”) şi Doxologia mare („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu …”) sau cântarea de la Litie „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te …”, care se pare că este mult mai veche decât indică tradiţia care îi atribuie Sf. Chiril al Alexandriei († 444) introducerea în cult a acestei cântări. Un alt imn datând din primele secole creştine este „Lumină lină” (de la slujba Vecerniei), care are deja un pronunţat caracter dogmatic, făcând parte dintre imnele alcătuite pentru a apăra învăţătura Bisericii în faţa ereziilor ce începeau să apară. Atribuit Sf. Antinoghen, episcopul Sevastiei († 303/311) de către Sf. Vasile cel Mare, acest imn pare şi el să fie mult mai vechi (8)

Tradiţia Bisericii păstrează încă din sec. al II-lea amintirea preocupărilor pentru cântare a Sf. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei († 107 – care preamărea pe Hristos în „cântări” şi „imne”) şi a Sf. Iustin Filozoful şi Martirul († 163 – autorul unei lucrări, astăzi din păcate pierdute, „Psaltis”, cuprinzând imne şi reguli pentru cântare).

În secolele III şi IV se cunosc personalităţi importante pentru domeniul cântării bisericeşti care fraţi creştini se cunosc nu numai ca autori de cântări da şi luptători împotriva ereziilor mari ale vremii: Sf. Atanasie cel Mare († 374) este un organizator al cântării liturgice, lui atribuindu-se şi compunerea imnului „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” (de la Litie), Sf. Efrem Sirul († 373/379) – menţionat deja în legătura şi structurarea strofică a cântărilor, a compus nenumărate imne împotriva ereziilor gnostice, imne închinate Maicii Domnului şi rugăciuni păstrate până azi în cărţile de slujbă, iar texte ale unor predici de o mare valoare poetică ale Sf. Grigorie de Nazianz († 390) au devenit cântări la Praznicele împărăteşti, prin contribuţia unor melozi de mai târziu (Sf. Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma, în sec. al VIII-lea) – este cazul Catavasiilor „Hristos se naşte, slăviţi-L”, „Ziua Învierii, să ne bucurăm popoare” şi al cuvintelor din Axionul Paştilor „Luminează-Te, noule Ierusalime”. Un rol important pentru dezvoltarea cultului şi cântării au avut Sf. Vasile cel Mare († 389) şi Sf. Ioan Gură de Aur († 407), atât prin Liturghiile ce le poartă numele (la care s-au adăugat numeroase cântări de-a lungul timpului), cât şi prin numeroasele rugăciuni şi cântări din cărţile de slujbă asociate numelui lor (9).

În sec. al V-lea, Anatolie, Patriarhul Constantinopolului († 458) este autorul stihirilor „anatolice” păstrate în Octoih, cu un bogat conţinut dogmatic şi de apărare a dreptei credinţe împotriva ereziilor lui Nestorie şi Eutihie. Tot în secolul al V-lea, cel mai probabil între anii 450-453, în timpul patriarhului Proclu, pare să fi fost introdusă în cult şi cântare „Sfinte Dumnezeule”, cu un pronunţat caracter trinitar.

Pe vremea aceea fraţilor, Biserica era una şi cântarea se făcea adesea împreună de aceea vom aminti şi câţiva făuritori de muzica bisericească în Apus. Pentru aceste secole ar fi de menţionat Sf. Ambrozie al Milanului († 397), care a contribuit la răspândirea cântării antifonice, fiind şi autor de imne – unii îi atribuie imnul „Te Deum laudamus” („Pe Tine Te lăudăm”) atribuit şi Sf. Niceta de Remesiana; de asemenea, autori de imne au mai fost episcopii Romei Celestin († 432) şi Leon cel Mare († 461) (10).

Despre o cultură muzicală bizantină se poate vorbi începând cu sec. al VI-lea, odată cu transformarea propriu-zisă a Imperiului Roman de Răsărit într-un Imperiu Bizantin. După acest secol evoluţia cântării bizantine se desparte în mod pronunţat de evoluţia din Apus a cântării gregoriene, care va urma de-a lungul timpului o cale cu totul deosebită.

Istoria muzicii bizantine (şi post bizantine) se poate împărţi în câteva perioade distincte: faza melozilor (sec. V-XI), cea a melurgilor (sec. XI-XV), apoi perioada post-bizantină (sec. al XV-lea – 1814) şi perioada hrysantică sau modernă (din 1814 până astăzi) (11)

La frumuseţea cultului nostru liturgic o contribuţie esenţială aduce cântarea bisericească ortodoxă specifică din punct de vedere melodico-modal şi ideatic. Ea are o puternică forţă de înrâurire asupra sufletului credincioşilor. “Cântarea bisericească ortodoxă este cea mai frumoasă visterie a Ortodoxiei, visterie care ne constituie mândria şi ne defineşte esenţa noastră ortodoxă” (12). Aceasta rezidă și din anamnesis-ul merituozității divine a Dumnezeului cântat: Cânta-voi Domnului în viața mea ... (13).

Biserica creştină a acordat, de la început, o atenţie şi un loc aparte, în cultul ei, cântării religioase. În decursul vremii locul şi importanţa muzicii a crescut, astfel că azi cultul ortodox foloseşte o bogată, variată şi preţioasă producţie de cântări şi imne sacre, dintre care multe de origine biblică (psalmii şi unele cântări, că cea a Maicii Domnului, din Luca 1, 46-55), iar altele, cele mai numeroase, care alcătuiesc astăzi conţinutul cărţilor de ritual, create de imnografii şi melozii creştini din secolul VI înainte, că de exemplu, Roman Melodul (sec. VI), Sf. Ioan Damaschin şi Cosma Melodul (sec. VIII), Sfinţii Iosif şi Teodor Studitul (sec. VIII-IX), Andrei Criteanul († 726) şi alţii.

Din mulţimea de moduri muzicale care circulau în provinciile Imperiului Bizantin au fost selectate numai patru autentice şi patru plagale sau derivate din primele, Sfinţii Părinţi fiind aceia care respingeau şi criticau orice altfel de cântare, fie că o numeau populară, ca în cazul imnelor lui Arie, fie teatrală, fie lascivă, fie pernicioasă.

În ceea ce priveşte muzica bizantină, locul unde s-a format acest tezaur valoros de cântări bisericeşti, căpătând forme specifice cultului, înfrumuseţându-se continuu din punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizanţul medieval, marele centru politic, cultural şi religios al fostului Imperiu Bizantin. Din această cauză, cercetătorii contemporani o numesc: “Muzica bisericească bizantină” sau ortodoxă, întrucât Bizanţul era şi centrul patriarhiei Ecumenice. A fost vârful muzicii ortodoxe dar și fundamentul a tot ce avea să urmeze, Constantinopolul având puterea de legiuitor imperator al rânduielii muzicii bisericești. Fastul acesta a continuat fără excepție în țările toate ortodoxe și acolo unde ajungea ortodoxia (14).

Muzica bizantină la români a apărut datorită puternicei influenţe a creştinismului ortodox pe teritoriul ţării noastre. Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină este şi Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns, după cum se ştie, din primele secole după Hristos. Noi suntem şi ca popor şi ca Biserică cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să se transplanteze în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci să înregistreze un curs şi o dezvoltare care dau dreptul României să aibă un cuvânt greu de spus în privinţa evoluţiei şi cunoaşterii muzicii bizantine din trecutul îndepărtat (15).

Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa unei episcopii în sec. IV, la Tomis (Constanţa).

Unele ştiri vorbesc şi despre practicarea muzicii la noi, cum este ştirea despre martiriul Sfântului Sava de la Buzău († 372), despre care ni se spune că era cântăreţ de psalmi şi cultiva această cântare cu mult zel. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzică ce a circulat la populaţia străromână. Tot o mărturie a prezenţei muzicii bizantine în perioada de început este şi Condacul Naşterii Domnului, creaţie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă şi a cărui construcţie modală este în Ehul 3 bizantin (16).

O caracteristică a muzicii bizantine pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, la începutul secolului al XVIII-lea, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine româneşti îl constituie descoperirea în bibliotecile, arhivele şi muzeele din ţară, şi chiar şi în unele de peste hotare, a unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine.

Cercetătorii români actuali, care au întreprins o acţiune de studiere şi valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000 de astfel de documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzică şi notaţie vechi bizantină, adică anterioară secolului al XIX-lea, când a avut loc o reformă a muzicii bizantine, cunoscută sub numele de reforma chrysantică, realizată de trei mari cunoscători ai acestei muzici: Hrisant Mitropolitul, Grigorie Levitul şi Hurmuz Hartofilaxul, toţi din Constantinopol. Reforma a fost pregătită în timp, dar s-a aplicat în anul 1814, iar la noi a fost adoptată începând în 1816.

Primele menţiuni despre executarea muzicii bizantine în limba română se păstrează din secolul al XVII-lea, iar la începutul sec. al XVIII-lea se consemnează săvârşirea integrală a Sfintei Liturghii în limba română, la Bucureşti, urmând ca de acum înainte cultul nostru împreună cu cântărea bisericească, să se săvârşească în limba romană. Aceasta nu însemna însă că practicarea muzicii bizantine în Biserica Ortodoxă Roaman s-a făcut în limba naţională numai la datele menţionate, ci cu siguranţă că ea a intrat în uzul liturgic cu mult timp înainte, mai ales în bisericile de la sate, unde cărţile şi manuscrisele cu muzica oficială pătrundeau foarte greu şi unde cântărea se practică după auz. Acest curent muzical neoficial, dar practic şi folositor maselor largi de credincioşi, a mers paralel cu cel oficial de la bisericile din centrele eparhiale sau din marile mănăstiri.

Astfel, pe la 1640 este semnalată la Iaşi, alături de Şcoala Domnească, existenţa unei şcoli ai cărei elevi recitau şi cântau, în faţa domnitorului, latineşte şi româneşte. Călugărul misionar Marco Bandini pomeneşte, în jurnalul său de călătorie prin Muntenia şi Moldova, că în anul 1647, în ziua de Bobotează, “copii de 7 ani cu fete frumoase cântau cu voce limpede, în limba română, “Doxologia”. Iar diaconul Paul de Alep, însoţind într-o vizită prin Ţările Romaneşti pe patriarhul Antiohiei Macarie, semnalează cântărea bilingva în biserica domnească din Târgovişte, astfel: “În ziua de Paşti canonul învierii a fost cântat pe muzica bizantină în mod foarte plăcut la strana dreaptă greceşte, iar la strana stânga româneşte”.

Veacul al XVIII-lea este veacul introducerii depline a limbii române în cult. Muzica s-a tradus şi prelucrat în limba romana pentru toţi, reprezentând prima fază a acţiunii de romanizare a slujbelor bisericeşti, acţiune începută de Filothei Jipa (17) şi continuată tot restul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere şi este preluat de toţi urmaşii săi, inclusiv de braşoveanul Ion Radu Duma care îl introduce la Braşov, în 1851. Recent, aceasta Psaltichie a fost transcrisa integral în notaţie modernă pentru uzul tuturor celor interesaţi să cunoască melodiile bizantine anterioare reformei muzicii psaltice din 1814-1816. De asemenea au fost tipărite în facsimil, însoţite de studii analitice, câteva dintre cele mai vechi manuscrise muzicale vechi bizantine (Lectionarul evanghelic de la Iaşi şi două din cele de la Putna). Datorită înfiinţării unor şcoli de muzică în limba romana, la Bucureşti, Neamţ şi la Braşov, manuscrisele în limba romana se înmulţesc, numele psalţilor romani apar din ce în ce mai frecvent că autori de cântări, dascăli sau copişti. Între aceştia putem numi pe Filothei Jipa, dascălul Sarban, Ioan sin Radu Duma Braşoveanul, Constandin protopsaltul, Naum Rimnicanul, Iosif de la Neamţ, Mihalache Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la Neamţ s.a.

A doua jumătate a veacului al XVIII-lea este o perioadă de frământări pe linie muzicală bizantina care pregătesc terenul pentru reforma ce va avea loc în 1814 la Constantinopol şi care va fi adoptată neantirziat de Biserica Ortodoxă.

La 6 iunie 1817 este atestată documentar înfiinţarea şcolii de muzică bisericească în “sistema nouă” la biserică Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care “însuşi se desăvârşise în şcoala nou înfiinţată la Constantinopol” (18).

Acesta, sprijinit de domnitorul Caragea Vodă, organizează şcoala pe baze noi, mai pedagogice şi mai ştiinţifice. Aşa se face că în 1820 pune bazele primei tipografii de note muzicale psaltice din lumea ortodoxă orientală, aici la noi, tiparand două volume de cântări bisericeşti cu textul grecesc: Noul Anastasimatar şi Doxastarul prescurtat.

Marii protopsalţi romani formaţi în această şcoală, apoi ei înşişi instruind pe alţii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru şcoli de psalitichie din Bucureşti), s-au adaptat, fără şovăieli şi cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămadit în capitala strălucitorului Bizanţ de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric şi papadic) etc., aducea ceva nou în evoluţia firească a acestei arte (19).

Aceşti oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta “pre limba patriei” şi cu ei tot romanul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră.

Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cântările bisericeşti pe cele opt moduri, aşa încât chiar atunci când unii protopsalţi de mai târziu vor încerca să fie cât mai originali în compoziţiile lor psaltice, nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei romaneşti de la începutul secolului al XIX-lea. După 1945, din cauza vremurilor vitrege, s-a încercat uniformizarea cântării bisericești. Această măsură aparent controversată a fost, totuși, salutară pentru bisericile fără cântăreți cu școală. Scopul carților de muzică bisericească a fost trecut (și ca motivare a acestui demers) și în prefețe: ...ne-am străduit să dăm cîntărilor din slujba de duminică o linie melodică naturală și expresivă, dar totodată cît mai simplăși mai ușor de învățat și de executat nu numai pentru cîntăreții de profesie ci și pentru credincioșii mai plini de rîvnă. (20). Se poate considera că identic Bisericii, o așa restrângere a asigurat supraviețuirea slujirii cultice, în timpuri de restriște. A fost o evoluție, o reorganizare a Bisericii care a evoluat de la diaconii și diaconițele Bisericii primare, de la Catedrale mărețe și centre ale spiritualității la comunități disparate, cu nevoi specifice până în ziua de azi. Așa se face că în unele locuri și timpuri, ori cântărețul (chiar dascălul comunității) ori corul primează în cadrul slujbelor bisericești. Necesitatea corului este spre a face cât mai multă lume să cânte dacă nu la unison, fiecare pe vocea sufletului său împreună cu toți ceilalți. Corul, de orice natură (omofon sau pe voci) este neîmplinit dacă nu are în repertoriu și cântări bisericești. În completarea articolului,  Nu există cor care să nu aibă în repertoriu și muzică religioasă (21),folosind o inversiune,  Nici o muzică fără cor, ar fi obliterat sensul chemării la plural al slujitorilor Sf. Altar, diacon, preot, arhiereu și ar fi lipsit de înțelesul sacru îndemnul la comuniune în rugăciune. Totuși cântarețul a descins din Citețul antic, poate singur cunoscător de carte în afara preotului. Rolul lui este să fie de fiecare dată prezent la toate activitățile parohiei, ca cel ce este imediat în urma preotului: la slujbe individuale, în situatii delicate, acolo unde corul nu își are locul. La o nouă generatie sau la schimbarea componenței corului, cântărețul conferă stabilitate. Indiferent de profesionalismul său, cântăretul are privilegiul de a sluji Biserica la propriu, cu binecuvântarea și sub îndrumarea preotului paroh.  Odată cu trecerea timpului cântărețul se poate mândri cu o experiență aleasă și – de ce nu duhovnicească. În fosta parohie am avut un cântăreț ce, acum, încă activ, are peste 90 de ani. Fără Școala de Cântăreți, fără cunoașterea notelor muzicale de nici un fel, cântă ce a învățat, cu o curioasă memorie auditivă, râvnă și ureche acordată ca dar (talant), din Suceveanu, Stupcanu, Zmeu, Severeanu ori Pasărea. Important a fost și este un personaj esențial în viața spirituală a parohiei, activ în viața Bisericii, cu un rol dincolo de atribuțiile sale (22).  Sintagma aproape controversată a mâini drepte a preotului rămâne esențială în Biserica românilor; e cunoscută de majoritatea. Cântărețul este intermediarul intermediarului, dirijor al corului, țiitor al rânduielii tipiconale și prim participant la slujbele bisericești. Este lentila ce reflectează lumina preotului, interpretul Liturghiilor sale.

După 1989 libertatea de exprimare, de manifestare a cultului, a adus și libertatea de a cânta fără îngrădire în slujba lui Dumnezeu. Cu foarte puține excepții s-a păstrat o identitate a cântării, a melosului, a armoniei și cadenței. Este salutar și importul din Grecia cu muzică athonită. Pentru a nu cădea în derizoriu trebuie ales cu atenție ceea ce se cântă. Poate că de aceea este atât de necesară rânduiala bisericească. Muzica de cult trebuie să fie și cu identitate specifică nouă. Influențe orientale diferite de cele menționate în cele 8 glasuri sau gregoriene, izochratima și alte artificii îndepărtează adevărata cântare liturgică de menirea ei. Au fost și încercări de melange sau în mod idiosincratic, descinzând din curentul secularist al ecumenismului s-au căutat amestec al stilului de muzică populară, modernă pe cuvinte bisericești ori melodie sacră în lumea cuvintelor laice, în afara lui Dumnezeu. Muzica slujește cuvântul, e înobilarea sacră a cuvântului deja sfânt. Nu trebuie să lipsească dialogul, comunicarea care treebuie să fie prezente și constientizate cu fiecare cântare ori măsură a ei. (23) Sfântul Ioan Damaschinul invocă acea cântare a Heruvimilor tocmai pentru a da înțeles slujirii Bisericii în Tainele ei, spre împreună – rugăciune: în Cer și pe pământ.

 

În Biserica Ortodoxă Română se poate spune că niciodată nu s-a dat o mai mare atenţie muzicii bisericeşti ca astăzi, când problema ei a intrat în preocupările directe ale Conducerii Bisericii noastre – Sfântul Sinod.

 Astăzi, sau mai degrabă după anul 1990, muzica bisericească în țara noastră este vibrantă și diversificată și pare să pe sufletul tuturor și a fiecărui creștin ascultător si rugător.

Toți admirăm pe aceşti marii oameni, care prin compoziţia lor muzicală şi ostenelile depuse, au alcătuit aceste imne de care ne bucurăm de fiecare dată ascultându-le în interpretarea acestor tineri cântăreţi care au depus la rândul lor efort să descifreze, să simtă şi să vă bucure auzul şi sufletul prin frumoasa lor interpretare corală, la strană, Duminică de Duminică şi la sărbători. Le mulţumim pentru ajutorul lor şi îi rugăm în închiere să ne mai încânte cu o frumoasă cântare, și ne rugăm ca să îi pomenească Dumnezeu pentru cântul lor.”

 

 

Bibliografie:

1. Ciobanu, Gh., Muzica bisericească la români, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XC (1972), nr. 1-2;Ghenea, Cristian C., Concepţii renascentiste despre muzică, în „Muzica”, an XVIII (1968), nr. 2;
2. Isăroiu, Pr. Conf. Dr., Ion, Viata muzicala de cult în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, în Buletin Ştiintific, Seria Teologie Ortodoxă, nr. 2, iulie-decembrie, Piteşti, 2007;
3. Ionescu, Gheorghe C., Muzica bizantină în România. Dicţionar cronologic, Editura Sagittarius, Bucureşti, 2003;
4. Moldovanu, Pr. Prof. Dr., Nicu, Istoria Muzicii Bisericeşti la Români, curs pentru studenţii, masteranzii şi doctoranzii teologi, Editura Universităşii Bucureşti, Bucureşti 2007;
5. Panţiru, Grigore, Notaţia şi ehurile muzicii bizantine, partea I, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1971;
6. Petrescu, Macedon, Muzica Vechiului Testament, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2001;
7. ***Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
8. ***Utrenierul Editura Institutului Biblic si de Misiune  Ortodoxă – 1954
9. Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987;
10. Annual of the British School at Athens , Volume 27 , November 1926
11. Emil Cioran, Exerciții de admiratie, ed. Humanitas, 2017;
12. Antoine Saint Exupery Citadela, Ed. Rao 1993

Resurse web:

1. https://www.medievalchronicles.com/medieval-history/medieval-history-periods/byzantine-empire/byzantine-music/
2. https://www.hellenicaworld.com/Byzantium/LX/en/ByzantineMusic.html
3. https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/nu-exista-cor-care-sa-nu-aiba-in-repertoriu-si-muzica-religioasa-174883.html
4. https://www.medievalchronicles.com/medieval-history/medieval-history-per...
5. https://www.bzi.ro/o-viata-de-om-in-slujba-domnului-la-aproape-90-de-ani...

 

Pr. Olaru Teofil-Constantin Paroh al Parohiei Gura Bohotin